Amintirile… oare le alegem noi, sau ne aleg ele? Sunt atâtea zile de care nici nu ne vom aminti. Cu rutina fiecărei zile şi neatenţia sau nepăsarea noastră trece atât de mult timp din viaţa noastră fără să simţim că trăim. Nu avem timp să ne amintim, de aceea uităm…
Uitarea, ca o radieră, şterge scurta amintire a unor atât de neînsemnate zile, apoi săptămâni; şterge nume, persoane, locuri, până ce ajungem să avem atât de multe file albe, curate… încât să zicem că trece atât de repede şi de neînsemnat, fără sens şi fără culoare viaţa noastră…
Dacă ne amintim ceva anume, atunci nu vom uita… Şi totuşi, poate involuntar, obişnuim să ne amintim doar ceea ce a fost rau, urât, astfel ne amintim exact ceea ce ar trebui să uităm şi zicem că nu putem uita…
Sunt însă unele amintiri care parcă ne aleg singure. Au stat undeva ascunse, nu ne-am amintit… şi brusc devenim nişte amnezici care încercă să-şi aminteasc ceva demult uitat, e ca un vis, ca o realitate a trecutului ce a lăsat o urmă şi care, de fapt, cândva ne-a schimbat…
Acu doi ani, mă grăbeam pe străzile Chişinăului să-mi fac cazier judiciar. Eram în trecere pe o stradă din apropiere şi am observat un cerşetor care era aşezat jos cu o foaie albă în faţă pe care o ţinea pe un fel de scândură. Ţinea în mână un creion şi era mai aplecat asupra foii unde desena ceva…
Atunci nu am văzut mai multe, am mers mai departe şi am încercat să nu atrag nici o atenţie. Peste vreo oră, când veneam înapoi, pe aceeaşi stradă, acelaşi cerşetor cu creion în mână. Atunci abia am vazut că mâinile lui erau mai mult nişte cioturi, poate le avea aşa din naştere. M-am uitat la foaie şi m-am oprit brusc: era desenat un înger… Era minunat! Lângă el mai avea portrete, icoane, alți îngeri, totul doar cu creion negru, pe o lespede de lemn…
Încă mai lucra la desenul cu înger, nu se uita la trecători, parcă nici nu m-a observat. Mi se oprise un nod în gât, cum putea cu mâinile celea să deseneze ceva atât de frumos?, Cum Doamne? Deşi pot şi eu să pictez, nu puteam face ceva atât de real şi frumos cu un simplu creion…
Am scos nişte bani, avea mai multi alături într-o pălărie, nici măcar nu-i strângea, cum fac de obicei cerşetorii, dar voiam să-l ajut cumva și eram în grabă în acest oraș, în trecere… De fapt el nu era cerşetor, nu cerea de la nimeni nimic: era un tânăr îmbrăcat curat care picta în stradă, dar parcă nu cu mâinile, cu sufletul…
Aveam o durere în piept, un nod în gât, deşi am povestit atunci unor prieteni acea întâmplare, nu mi-am mai amintit-o.
Acum când croşetez îngeraşi mă simt fericită de la această muncă, sunt perfect calmă şi poate acest fapt m-a făcut să-mi amintesc unele lucruri pe care nu mi le-am amintit demult… Croşetez îngeraşi cam de o lună, nici nu ştiam că pot să fac aşa ceva. Îmi descopăr capacităţile în fiecare realizare, poate că noi încă nu ne cunoaştem capacităţile reale până nu ne facem curaj să încercăm…
Articol scris pe pasiunni.blogspot.com la 17 feb 2011